Agassi introduce un nou autor Publica

Iubitorilor de tenis și nu numai, vă prezentăm cu bucurie o carte care de câțiva ani încoace brad-gilbertstă la loc de cinste în bibliotecile marilor jucători de tenis: Câștigă urât. Războiul mental în tenis de Brad Gilbert. Gilbert este considerat de majoritatea experților din lumea tenisului ca fiind un foarte bun strateg și tehnician, remarcându-se de-a lungul timpului ca antrenor al lui Andre Agassi, Andy Roddick și Andy Murray. Fiindcă apare des în Open, autobiografia lui Agassi, ne-am gândit să vă înseninăm ziua cu un fragment în care Agassi relatează cum a devenit Gilbert antrenorul lui:

În noua lui calitate de manager al meu, prima sarcină a lui Perry e să‐mi găsească un nou antrenor, cineva care să‐l înlocuiască pe Nick. Alcătuieşte o listă scurtă de candidaţi, iar în vârful ei e un tip care tocmai a scris o carte despre tenis: Câştigă urât. Perry îmi dă cartea, mă îndeamnă să o citesc. Îi arunc o privire urâtă.
— Mulţumesc, nu mulţumesc. Nu‐mi mai trebuie şcoală.
În plus, n‐am nevoie să citesc cartea. Îl ştiu pe autor, Brad Gilbert. E şi el jucător. Am jucat cu el de multe ori, inclusiv acum câteva săptămâni. Jocul lui e opusul celui al meu. E un ţepar, combină vitezele, foloseşte schimbări de ritm, direcţii înşelătoare, şiretlicuri. Are calităţi limitate şi e în mod clar mândru de acest lucru. Dacă eu sunt cazul clasic de om care evoluează sub aşteptări, el e cel care depăşeşte în mod constant aşteptările. Mai degrabă decât să îi învingă pe adversari, îi frustrează, se aruncă pe defectele lor. S‐a aruncat pe mine de multe ori. Sunt intrigat, dar nu se poate. Brad încă joacă. De fapt, din cauza operaţiei şi a perioadei în care am stat departe de teren, e mai sus decât mine în clasament.
— Nu, spune Perry, Brad se apropie de sfârşitul carierei. Are treizeci şi doi de ani şi poate că e dispus să antreneze. Perry insistă că e profund impresionat de cartea lui Brad şi crede că are în ea tipul de înţelepciune practică de care am nevoie.
În martie 1994, când suntem cu toţii la Key Biscayne pentru turneu, Perry îl invită pe Brad la cină la un restaurant italian de pe Fisher Island, Café Porte Chervo. Direct pe apă. Unul dintre preferatele noastre.
Seara abia începe. Soarele tocmai dispare în spatele catargelor şi pânzelor vaselor de pe doc. Perry şi cu mine ajungem mai devreme, Brad chiar la ora stabilită. Am uitat ce înfăţişare ieşită din comun are. Întunecat, robust, e cu siguranţă chipeş, dar nu în sensul clasic. Trăsăturile lui nu sunt cioplite; par turnate. Nu pot să mă dezbar de ideea că Brad arată ca omul primitiv, că tocmai a ieşit dintr‐o maşină a timpului, un pic epuizat pentru că a descoperit focul. Poate că părul lui mă face să gândesc aşa. Capul, braţele, bicepşii, umerii şi faţa îi sunt acoperite de păr negru. Brad are atâta păr, încât sunt în acelaşi timp îngrozit şi invidios. Genele lui sunt fascinante. Mă gândesc: „Aş putea să fac o perucă frumoasă doar din geana dreaptă“.
Şeful de sală, Renato, spune că putem să stăm pe terasa cu priveliştea spre doc.
Spun:
— Sună grozav.
— Nu, spune Brad. Î‐î. Trebuie să stăm înăuntru.
— De ce?
— Din cauza lui Manny.
— Poftim? Cine e Manny?
— Manny Ţânţarul. Ţânţari – da, îi atrag şi crede‐mă, Manny e aici, Manny e în plină formă şi lui Manny îi place de mine. Uite‐i! Roiuri! Uite! Nu, trebuie să stau înăuntru. Departe de Manny!
Ne spune că din cauza ţânţarilor poartă pantaloni lungi în loc de pantaloni scurţi, deşi sunt treizeci şi şapte de grade şi e zăpuşeală. Manny, spune încă odată, cu un fior.
Perry şi cu mine ne uităm unul la celălalt.
— OK, spune Perry, înăuntru să fie.
Renato ne aşază la o masă lângă geam. Ne dă meniuri. Brad se uită peste al lui şi se încruntă.
— Problemă, spune.
— Ce e?
— N‐au berea mea. Bud Ice.
— Poate au.
— Trebuie să aibă Bud Ice. E singura bere pe care o beau.
Se ridică şi spune că se duce la magazinul de alături să‐şi cumpere nişte Bud Ice.
Perry şi cu mine comandăm o sticlă de vin roşu şi aşteptăm. Nu spunem nimic cât timp Brad e plecat. Se întoarce după cinci minute cu un bax de şase Bud Ice pe care îi cere lui Renato să le pună la gheaţă. Nu în frigider, spune Brad, pentru că nu e destul de rece. La gheaţă sau, dacă nu, în congelator.
Când Brad a terminat în sfârşit, după ce a dat o jumătate de Bud Ice rece pe gât, Perry începe.
— Fii atent, Brad, unul dintre motivele pentru care am vrut să ne întâlnim cu tine a fost că vrem să arunci o privire pe jocul lui Andre.
— Ce anume?
— Jocul lui Andre. Ne‐ar plăcea să ne spui ce părere ai.
— Ce părere am?
— Da.
— Vreţi să ştiţi ce cred despre jocul lui?
— Exact.
— Vreţi să fiu cinstit?
— Te rog.
Brutal de cinstit?
— Nu te cenzura.
Ia o înghiţitură enormă de bere şi începe o analiză atentă, detaliată şi, aşa cum anunţase, brutală, a defectelor mele ca jucător de tenis.
— Nu e mare filozofie, spune el. Dacă aş fi în locul tău, cu calităţile tale, cu talentul tău, cu returul tău şi jocul tău de picioare, aş domina. Dar ţi‐ai pierdut flacăra pe care o aveai la şaisprezece ani. Puştiul ăla care lua mingea repede, care era agresiv, ce naiba s‐a întâmplat cu puştiul ăla?
Brad spune că marea mea problemă, problema care ameninţă să pună repede capăt carierei mele – problema care pare a fi moştenirea tatălui meu – e perfecţionismul.
— Mereu încerci să fii perfect, spune el, şi mereu eşuezi, iar asta îţi fute creierul. Încrederea în tine e la pământ şi motivul e perfecţionismul. Încerci să câştigi fiecare minge, când, dacă ai fi pur şi simplu stabil, constant, elementar, ţi‐ar fi suficient ca să câştigi în nouăzeci la sută din cazuri.
Vorbeşte cu o sută de kilometri pe oră, un zumzet constant, asemănător cu al unui ţânţar. Îşi construieşte argumentele cu metafore din sport, din toate sporturile, fără discriminare. E un mare iubitor de sport şi, de asemenea, un mare iubitor de metafore.
— Nu mai căuta mereu KO‐ul, spune el. Nu mai sări gardurile. Tot ce‐ţi trebuie e să fii solid. Pas cu pas, trage lanţul după tine. Nu te mai gândi la tine şi la jocul tău şi aminteşte‐ţi că tipul de dincolo de fileu are slăbiciuni. Atacă‐l în punctele slabe. Nu trebuie să fii de fiecare dată cel mai bun din lume. Trebuie doar să fii mai bun decât un altul. În loc să reuşeşti tu, fă‐l pe el să eşueze. Ba, mai bine, lasă‐l să eşueze. Şansele şi procentajele sunt totul. Eşti din Vegas, ar trebui să ştii să apreciezi şansele şi procentajele. Casa câştigă întotdeauna, nu? De ce? Pentru că şansele sunt orientate în favoarea casei. Deci? Fii casa! Fă ca şansele să fie de partea ta. În momentul de faţă, încercând să câştigi fiecare minge, faci ca şansele să fie împotriva ta. Îţi asumi prea multe riscuri. Nu trebuie să‐ţi asumi atâtea riscuri. Dă‐le‐ncolo. Ţine pur şi simplu mingea în joc. Înainte şi înapoi. Solid. Fii ca gravitaţia, omule, ca fututa de gravitaţie. Când urmăreşti perfecţiunea, când transformi perfecţiunea în scopul suprem, nu ştii ce faci? Alergi după ceva ce nu există. Îi întristezi pe toţi cei din jurul tău. Perfecţiunea? Sunt cam cinci zile pe an când te trezeşti şi eşti perfect, când nu te poate bate nimeni, dar nu acele cinci zile pe an fac un jucător de tenis. Sau un om, apropo. Sunt celelalte zile. Totul e în capul tău, omule. Cu talentul tău, dacă mergi în ritmul jocului cincizeci la sută, dar nouăzeci şi cinci la sută judeci cu capul, o să câştigi. Dar dacă mergi nouăzeci şi cinci la sută în ritmul jocului şi cinci la sută judeci cu capul, o să pierzi, o să pierzi, o să pierzi. Repet, de vreme ce eşti din Vegas, ia‐o aşa. E nevoie de douăzeci şi unu de seturi ca să câştigi un şlem. Asta‐i tot. Trebuie doar să câştigi douăzeci şi unu de seturi. Şapte meciuri, cel mai bun din cinci. E douăzeci şi unu. În tenis, ca la cărţi, douăzeci şi unu e un număr câştigător. Blackjack! Concentrează‐te pe numărul ăsta şi n‐o să greşeşti. Simplifică, simplifică. De fiecare dată când câştigi un set, spune‐ţi, încă unul. Pe ăsta îl am în buzunar. La începutul unui turneu, numără înapoi de la douăzeci şi unu. Asta e gândire pozitivă, pricepi? Bineînţeles, dacă e să vorbesc de mine, când joc blackjack prefer să câştig cu şaisprezece, pentru că asta înseamnă să câştigi urât. Nu e nevoie să câştigi cu douăzeci şi unu. Nu trebuie să fii perfect.
Vorbeşte de cincisprezece minute. Perry şi cu mine nu l‐am întrerupt, nu ne‐am uitat unul la celălalt, nu am băut din vin. În sfârşit, Brad rade şi a doua bere şi spune în gura mare:
— Unde‐i buda aici? Trebuie să mă piş.
În momentul în care a dispărut, îi spun lui Perry:
— Ăsta‐i omul nostru.
— Categoric.
Când se întoarce Brad, chelnerul vine să ne ia comanda. Brad cere penne arrabiata cu pui la grătar şi mozzarella.
Perry comandă pui cu parmezan. Brad se uită dezgustat la Perry.
— Greşit, spune el.
Chelnerul se opreşte din scris.
— Ce trebuie să faci, spune Brad, e să comanzi un piept de pui, separat, apoi să comanzi mozzarella şi sosul lângă el. Vezi tu, aşa pieptul de pui o să fie proaspăt, nu îmbibat, plus că poţi să controlezi raportul dintre pui şi brânza cu sos.
Perry îi mulţumeşte lui Brad pentru îndrumările în privinţa meniului, dar spune că rămâne la ce a comandat.
Chelnerul se uită la mine. Arăt spre Brad şi spun:
— Eu vreau ce vrea şi el.
Brad zâmbeşte.
Perry îşi drege glasul şi spune:
— Păi, Brad. Te‐ar interesa, poate, să fii antrenorul lui Andre?
Brad se gândeşte. Trei secunde.
— Da, spune. Cred că mi‐ar plăcea. Cred că pot să te ajut.
Îl întreb:
— Când putem să începem?
— Mâine, spune Brad. Ne vedem pe teren la zece dimineaţa.
— Hmm. Păi, asta ar putea fi o problemă. Nu joc niciodată înainte de unu.
— Andre, spune el, începem la zece.

Fragment extras din Open. Autobiografia lui Andre Agassi, Publica 2011, paginile 251 – 256.