În 26 Octombrie

Istoria umană văzută prin lentila geneticii

 

Adam Rutherford este unul dintre cei mai cunoscuți comunicatori din domeniul științelor. A studiat genetica la University College din Londra și, în timpul doctoratului pe tema dezvoltării ochiului, a făcut parte din echipa care a identificat prima cauză genetică a unei forme de orbire manifestată la copii. Este autorul bestsellerului despre originea vieții și biologia sintetică Creation, autor de texte științifice pentru The Guardian, consultant științific pentru filme (Biophilia Live, Kingsman: The Secret Service, World War Z, Ex Machina), om de radio și televiziune (diverse serii științifice BBC Radio 4 și BBC).

Adam Rutherford: În celulele organismului tău porți un poem epic. O saga incomparabilă, enormă, unică, întortocheată. Acum aproximativ un deceniu, la 50 de ani după descoperirea dublului helix, ajunseserăm atât de pricepuți la interpretarea ADN-ului încât codul nostru genetic a devenit o sursă istorică, un text de studiat. Genomul, genele și ADN-ul documentează călătoria vieții pe Pământ – patru miliarde de ani de încercări și erori care au dus la apariția ta. Genomul reprezintă totalitatea ADN-ului din tine, cu toate cele trei miliarde de litere ale lui, iar metoda lui de formare – toată povestea misterioasă (din punct de vedere biologic) cu sexul – îl face unic pentru fiecare persoană. Amprenta aceasta genetică nu numai că nu se regăsește la nimeni altcineva, dar se deosebește de a oricăruia din cele 107 miliarde de oameni care au trăit vreodată. Același lucru este valabil și la gemenii identici, ale căror genomuri sunt de nedeosebit la început, dar se diferențiază treptat la câteva momente după concepție.

Genomul uman s-a dovedit cu mult mai interesant și mai complicat decât ar fi putut anticipa cineva, inclusiv numeroșii geneticieni, care au în continuare de lucru și își câștigă pâinea din asta, la un deceniu de la presupusa încheiere a Proiectului Genomului Uman. Când discutăm despre genetică, cu greu îți poți da seama care este adevărata explicație a acestei complexități și cât de limitați suntem în încercarea de a o înțelege cu adevărat.

genetica, scurta istorie a tuturor, brief history of everyone, adam rutherford

Scurtă istorie a tuturor este portretul nostru și al devenirii noastre și spune povestea fiecăruia dintre cei 100 de miliarde de oameni moderni care au văzut vreodată lumina zilei. În același timp, este povestea noastră colectivă, pentru că fiecare purtăm în genom istoria speciei – nașteri, morți, boli, războaie, foamete, migrații și sex.

 

Povestea fetiței născute prea devreme

„A venit pe lume la graniţa dintre ce este posibil şi ce este corect, pe tărâmul umbrit dintre viaţă şi moarte, sfidare şi speranţă. Ochii erau închişi, lipiţi. Oasele craniului erau formate doar pe jumătate și, din acest motiv, capul era mai degrabă moale decât solid. Pielea era atât de transparentă încât îi puteam vedea inima pulsându‑i ca un pumn încleştat.

Medicii şi asistentele roiau în jurul cutiei ei de plastic; își invocau toate talentele, își puneau în funcţiune toate maşinăriile și lucrau la limita capacităţii umane, ca să o ţină lângă noi. Nu a trecut mult și am uitat ce zi era, ce făceam înainte să ajungem acolo – locurile noastre de muncă, planurile noastre, vanităţile care ne definiseră. Fuseserăm aruncaţi într‑un tunel şi înaintaserăm în negura lui atât de mult încât nu mai era cale de întoarcere.

Ea era tot timpul pe moarte, apoi nu mai era, apoi era din nou. Încet‑încet ne‑am dat seama că singura scăpare era să creăm pentru ea o lume dincolo de incubator. Aşa se face că i‑am umplut noaptea nesfârşită cu activități firești, i‑am cântat cântece despre soare şi i‑am citit cărţi în care copiii puteau să zboare. I‑am povestit despre cât ne‑am luptat ca să fie a noastră. I‑am spus despre lucrurile care ne‑au supus, despre momentele care ne‑au frânt. Despre fragilităţile şi eşecurile care au conspirat împotriva conceperii ei.

Poate că, dacă reuşeam să‑i ţinem trează curiozitatea despre ce urma să se întâmple, avea să rămână cu noi până în zori.”

Partea frumoasă la nonficțiune e că, după ce citești o carte, poți găsi mai multe informații sau poți interacționa cu autorii și personajele principale. Juniper are acum 6 ani și merge la grădiniță. Îi plac găinile, markerele, Bruce Springsteen. Vrea ca Hermione Granger să fie Președinte. Să o descoperi pe Juniper după lecturarea cărții este o bucurie: poți da follow blogului ei Junebug și paginii ei de facebook, Juniper French.

Pozele sunt preluate de pe pagina de facebook Juniper French.

Sub semnul poveștilor

Irina Tacu este reporter DoR și semnează prefața cărții Juniper:

Nu m-am zbătut niciodată între viață și moarte, dar am cunoscut o fetiță care a făcut acest lucru. Am întâlnit‑o și pe mama ei, care i-a stat alături. Erica avea trei ani, se născuse cu intestin scurt și trăia fără transplant. Mihaela, mama ei, locuia cu fetița în spital de când se născuse aceasta; știa totul despre boala ei, despre secția de terapie intensivă neonatală; cunoștea povestea fiecărui copil și a fiecărui părinte și învățase să facă munca asistentelor. În „boxa” lor de câțiva metri pătrați, mama și fiica își creaseră propriul univers și îl întrețineau cu povești, muzică și multă răbdare.

Când am început să citesc Juniper, nu am făcut-o cu povestea aceasta în gând (ea mi-a revenit printre amintiri mult mai târziu), ci cu bucuria cufundării într-o poveste universală, dezarmant de bine spusă; o poveste nu doar despre părinții care fac totul ca să-și vadă copiii bine – deși cartea vorbește foarte mult și despre asta –, ci despre nenumăratele lucruri mici pe care le facem în fiecare zi fără să știm dacă vom obține ceea ce ne dorim, dar sperând până la capăt, cu toată forța și încăpățânarea, că se va întâmpla așa. Despre narațiunile care ne vindecă și ne ghidează spre lumină.

Kelley Benham și Thomas French explorează povestea familiei lor, de la adolescență și primele întâlniri, până la lupta surprinzătoare pentru viața fetiței lor. După mai mult de patru ani de încercări și tratamente eșuate, Kelley rămâne însărcinată în urma unei fertilizări in vitro, folosind ovulul soției unui prieten și coleg. Însă momentul nașterii apare prematur, la 23 de săptămâni și 6 zile, în „zona zero”, cum e numită de medici, sau la limita posibilității științei de a menține fătul în viață. Realitatea lui Juniper îi confruntă pe Kelley și pe Tom cu următoarea întrebare: care ar fi cel mai mare act de iubire? Să o lase să trăiască sau să o lase să moară?

Nimic nu este complet format la Juniper când se naște: ochii sunt lipiți, pielea este atât de transparentă încât părinții pot să-i vadă inima bătând, nu poate fi luată în brațe decât de asistente și este hrănită numai prin perfuzii. Existența ei e un miracol și ceva extrem de nesigur. Fiecare zi devine o luptă cu moartea pe care fetița o duce în incubator, iar părinții, în jurul ei, așa cum știu mai bine: vorbind cu ea, citindu-i povești și încercând să înțeleagă cât mai bine ce i se întâmplă – fiecare procedură medicală, fiecare operație riscantă, fiecare urgență care apare, fiecare asistentă care intră în contact cu fetița și o îngrijește.

„În întunericul din salonul lui Junebug şi în lumina a tot ce exista dincolo de ea, poveştile erau cea mai bună apărare pe care o aveam eu împotriva aleatoriului. Dacă lumea era definită de tensiunea dintre ordine şi haos, atunci vieţile noastre se desfăşurau între curenţi nesfârșiți de sens şi lipsă de sens. (…) Cântecele pe care le cântam, cărţile pe care le citeam – toate ne ţineau familia pe linia de plutire. Ne calmau, ne inspirau, ne ajutau să rezistăm lunilor nesfârșite, în care nu ştiam dacă povestea fiicei noastre avea să se sfârşească.”

Pe măsură ce citești, știi că Juniper va fi bine. Știi că va supraviețui. Ce te ține cu cartea în mână nu este gândul că o să apară ceva prea tragic, ci că vrei să știi cum se întâmplă totul, cum ajunge fetița care s-a născut prea devreme să fie în regulă, să iasă din întuneric, să-și ia normalitatea înapoi. În lunile petrecute de Juniper în secția de terapie intensivă neonatală, Kelley și Tom pun totul pe foaie cu o precizie factuală și cu o sete pentru adevăr și detalii uneori dureroasă. Capitolele sunt scrise alternativ de cei doi autori și te lasă cu nevoia de a afla ce se întâmplă mai departe, de a ști ce aduce nou în poveste fiecare zi.

Fie că se întâmplă într-un spital din St. Petersburg, Florida, fie în unul din București, povestea părinților care dau tot ce pot pentru copilul lor este una universală. Kelley și Tom o spun pe a lor cu o dragoste molipsitoare pentru cuvinte și scriitură și cu încrederea că poveștile bune ne salvează. În noaptea cea mai rea, când intestinele lui Juniper se perforează și cei doi părinți sunt chemați de urgență la spital, Tom alege din bibliotecă o carte – primul volum din seria Harry Potter – pe care să i-o citească fetiței. La spital, după ce medicii o operează, Tom se așază lângă incubator, cu cartea în mână. O deschide și începe să citească primul capitol: „Băiatul care a scăpat cu viață”. „Pur şi simplu nu vreau să fie singură”, spune el. „Vreau să ştie că nu e singură.”

În mod clar, cartea Juniper ar trebui citită de fiecare părinte. În mod clar, oricine nu e părinte și o citește se va simți norocos că a făcut-o. La final va fi un pic mai bun. Și mai sigur că poveștile bune ne fac să ne simțim mai puțin singuri pe drum, chiar dacă nu pot salva pe cineva de la moarte.

Nobelul în Economie 2017: Richard Thaler

Autorul cărții Comportament inadecvat și co-autor al bestsellerului Nudge, Richard H. Thaler este laureatul Premiului Nobel în Economie al anului 2017! Premiul a fost acordat pentru contribuția adusă domeniului economiei comportamentale, pentru integrarea psihologiei umane în teoria economică și folosirea rezultatelor cercetărilor sale pentru îmbunătățirea politicilor publice.

nudge, comportament inadecvat, nobel economie 2017, economie comportamentala, behavioral economics

Thaler este profesor de Știinţe Comportamentale şi Economie la Universitatea din Chicago şi ocupă funcția de preşedinte al Asociaţiei Economice Americane. A studiat de-a lungul întregii cariere ideea conform căreia agenţii centrali în economie sunt oamenii: indivizi previzibili, supuşi greşelii.

Pentru că vrem să sărbătorim cu toții această realizare, astăzi, 10 octombrie, beneficiezi de 25% discount la achiziția celor două cărți semnate de Richard Thaler.

Știai că…

… Pe lângă distincția oferită, Richard Thaler va primi 9 milioane de coroane suedeze (aproximativ 1 milion de euro). Întrebat ce va face cu banii, a replicat cu umor: „O să încerc să îi cheltuiesc cât mai irațional posibil!

richard thaler, nobel economie 2017, Anne Ryan via Reuters, economie comportamentala, behavioral economics

… Thaler a avut un rol cameo în filmul nominalizat la Oscar, The Big Short (scenariu adaptat și recompensat cu un Oscar după cartea The Big Short)? El a explicat pe înțelesul tuturor, alături de Selena Gomez, instrumentele financiare complexe menționate în film:

… Thaler a fost primul mare economist interesat de cercetările lui Daniel Kahneman și Amos Tversky, așa că pe aceștia îi leagă o lungă prietenie. Kahneman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (2002) şi autor al cărţii Gândire rapidă, gândire lentă, a spus despre Thaler: „Geniul creativ care a inventat domeniul economiei comportamentale este, de asemenea, un povestitor cu har şi un om foarte amuzant.”

Richard Thaler: «Cel mai bun lucru la Thaler, ceea ce-l face cu adevărat special, este că e leneş.» Până în ziua de azi, Danny Kahneman insistă că mi-a făcut un mare compliment. Lenea mea, susţine el, înseamnă că nu lucrez decât la lucruri suficient de interesante încât să învingă această tendinţă înnăscută de a scăpa de muncă. Doar Danny putea să-mi transforme lenea într-un lucru pozitiv. „Comportament inadecvat” a fost scrisă de un leneş cu acte în regulă. Partea bună este că, după Danny, nu voi scrie decât lucruri interesante, cel puţin pentru mine.

… Dacă te interesează domeniul (și ar trebui în ziua de azi), alege și alte titluri excelente de economie comportamentală.

… În episodul How to Win a Nobel Prize al podcastului Freakonomics Radio de anul trecut, Stephen Dubner a prezis că la un moment dat ar trebui ca Thaler să primească acest premiu. Un fragment preferat, povestit de co-autorul lui Dubner, Steven Levitt: The way I know it’s Nobel season is that around Chicago, a lot of people tend to get haircuts in the few days leading up to the announcement of the prize. And so if I see all my colleagues with really short and well-maintained hair, I know that the prize must be somewhere right about the corner.”

Credit foto Richard Thaler: Anne Ryan via Reuters.

12