Lumea pe care credeam că o știm

Vara trecută, fiica mea cea mare s‑a măritat. Ceremonia a avut loc la o fermă din orășelul Wells, din statul Maine, pe un fundal de dealuri înverzite, un hambar alb din lemn și în sunet de chitară clasică. Cei doi logodnici au coborât de pe deal, în timp ce oaspeții erau așezați pe scaune albe încadrate de gărdulețe din floarea‑soarelui. Aerul era parfumat cu aromele arțarilor și a ierburilor din jur. Era o căsătorie pe care și‑o dorise toată lumea. Cele două familii aveau relații strânse de mulți ani. Radioasă în rochia ei albă, cu o dalie albă prinsă în păr, fiica mea m‑a rugat să o țin de mână când am mers către altar.

A fost un tablou perfect de bucurie pură, dar și de tragedie. Pentru că o voiam înapoi pe fiica mea cea de zece ani, ori cea de douăzeci. În timp ce pășeam către arcul altarului, care ne va înghiți pe toți, tot felul de scene mi‑au trecut prin minte: fiica mea în clasa întâi ținând în mâini o stea de mare cât ea de lungă; zâmbetul ei după ce îi căzuse un dinte; fiica mea pe bicicletă, în timp ce mergeam împreună către un râu, ca să aruncăm pietre în apă; fiica mea când mi‑a spus că a avut primul ciclu. Acum avea treizeci de ani. Îi puteam vedea deja ridurile de pe față.

Nu știu de ce tânjim atât de mult pentru permanență, de ce ne deranjează atât de mult natura efemeră a lucrurilor. În mod zadarnic, păstrăm chiar și portofelul care s‑a jerpelit de mult. Revizităm constant vechiul cartier în care am crescut, în căutarea locurilor familiare. Ținem strâns vechile fotografii. În bisericile, sinagogile și moscheile noastre, ne rugăm pentru veșnicie și eternitate. Dar în toate colțurile ei, natura strigă că nimic nu rezistă, că totul trece. Tot ce vedem în jurul nostru, inclusiv propriile corpuri, se schimbă și se evaporă și va dispărea într‑o bună zi. Unde sunt cei un miliard de oameni care au trăit și respirat în anul 1800, cu numai două secole în urmă?

Dovezile par mai mult decât clare. În lunile de vară, efemerele mor cu miliardele după mai puțin de 24 de ore de când au apărut. Furnicile dispar în două săptămâni. Florile de crini sălbatici înfloresc, apoi se usucă rapid, lăsând în urmă petale moarte, aspre ca hârtia. Pădurile ard, apoi se refac, ca să dispară apoi din nou. Vechile temple de piatră și turnuri se erodează în aerul sărat, se rup și se fragmentează, se reduc la cioturi lustruite, apoi se dizolvă în nimic. Falezele se erodează și cad în mare. Ghețarii macină solul încet, dar sigur. Pe vremuri, continentele erau unite. Iar aerul era compus din amoniac și metan. Acum avem oxigen și nitrogen. În viitor, va fi altfel. Soarele își consumă combustibilul nuclear. Și, uită‑te la propriul trup. De la vârsta mijlocie, pielea noastră începe să atârne și să se crape. Ne slăbește vederea. Auzul se diminuează. Oasele se micșorează și devin fragile.

Recent, a trebuit să‑mi „scot la pensie“ pantofii preferați, pe care i‑am cumpărat în urmă cu treizeci de ani ca să‑i port la ceremonia de absolvire a unui prieten. În primii ani, tot ce trebuia să fac ca să păstrez aspectul dichisit al pantofilor era să‑i curăț. Apoi tălpile au început să se uzeze. La fiecare doi ani, îmi duceam pantofii la un atelier pe care‑l știam, unde le puneam tălpi noi. Atelierul era condus, de trei generații, de o familie de italieni. În anii de început, bunicul lucra la pantofii mei. Apoi a murit, iar fiul lui i‑a preluat meseria. Înlocuirea tălpilor mi‑a păstrat pantofii pentru alți douăzeci de ani. Soția mea m‑a implorat să renunț la ei. Dar îmi iubeam pantofii. Îmi aminteau de anii mei de tinerețe. În cele din urmă, pielea de pe partea superioară a pantofilor a ajuns atât de subțire, încât a început să se crape și să se rupă. Mi‑am dus din nou pantofii la atelier. Cizmarul s‑a uitat la ei, a dat din cap și a zâmbit.

Fizicienii o numesc a doua lege a termodinamicii. Se mai numește și săgeata timpului. Indiferent de dorința umană pentru permanență, universul se uzează neîncetat, rupându‑se, mergând către o condiție de dezordine maximă. Este o chestiune de probabilități. Începi cu o situație de ordine improbabilă, precum un pachet de cărți aranjat în funcție de număr și culoare ori un sistem solar cu mai multe planete care orbitează cuminți în jurul unei stele. Apoi scapi pachetul de cărți pe podea, iar și iar. Lași alte stele să zboare aleatoriu prin sistemul tău solar, agitându‑l cu gravitația lor. Cărțile încep să se amestece. Planetele sunt agățate și pleacă fără țintă prin spațiu. Ordinea a cedat în fața dezordinii. Modelele repetitive, în fața schimbării. La final, nu poți bate sorții. Ai putea să bați casa pentru o vreme, dar universul are o rezervă infinită de timp și poate rezista în fața oricărui jucător.

Fragment extras din capitolul 2 al cărții Universul accidental, de Alan Lightman. Copyright © Publica, 2016, pentru ediția în limba română.

[…] Universul

Universul accidental este o lectură strălucită semnată de fizicianul-teoretician Alan Lightman, primul profesor MIT care a susținut două cursuri din domenii diferite (știință și scriere creativă), autor apreciat de cărți de ficțiune și un talentat eseist științific.

Cartea analizează șapte direcții ale teoriilor științifice despre lumea în care trăim:

  1. Universul accidental analizează posibilitatea existenței unor universuri multiple
  2. Universul temporar și conflictul dintre dorința umană pentru permanență și efemerul naturii
  3. Universul spiritual – despre dialogul dintre știință și religie
  4. Universul simetric – despre atracția noastră pentru frumusețe și simetrie
  5. Universul gargantuesc și necesitatea raportării la descoperirile noi despre univers
  6. Universul ordonat sau reticenţa faţă de ideea că trupurile și mințile noastre pot fi explicate prin logica științifică și legile naturale
  7. Universul imaterial sau maniera în care tehnologia modernă ne-a separat de experimentarea directă a naturii.

Alan Lightman:

Cum să faci prezentări extraordinare

În general spunem că o prezentare e extraordinară atunci când îi schimbă pe oameni.
Cum facem însă o prezentare extraordinară? Autorul bestsellerului Pe spatele șervețelului și fondatorul companiei de consultanță Digital Roam Inc. – Dan Roam – ne prezintă în noua lui carte Arată și spune o poveste un set de instrumente concise și utile în realizarea unor prezentări extraordinare. Iar o prezentare extraordinară pornește de la următoarele premise:

  1. Spune adevărul
  2. Spune adevărul printr-o poveste
  3. Spune povestea folosindu-te de imagini

O transmisiune sportivă nu seamănă deloc cu un show de gătit, cu un discurs Apple sau un TED Talk, însă despre fiecare se poate spune că sunt prezentări de mare succes.

showandtell2Indiferent de genul de prezentare pe care dorim să o facem, Dan Roam spune că trebuie să stăpânim 4 tipuri de fire narative:

showandtell3

Dan Roam despre firul narativ sau PUMA:

Pe lângă construirea unui fir narativ clar, din Arată și spune o poveste vei învăţa:

În cele din urmă prezentarea este un lucru simplu: vrem doar să transmitem publicului ceea ce este în capul nostru, cât mai repede, mai clar şi mai convingător putem.

showandtell1

Ce cărți mai pregătim și alte noutăți

publica-07-04-secondary

Am adunat în board-ul nostru de pe Pinterest – În curând la Publica – o parte dintre cărțile pe care le vom publica până la finalul anului. Vara asta, printre altele, o să publicăm:

În plus, în octombrie și noiembrie vom avea ocazia să ne întâlnim la București cu trei viitori autori Publica, în cadrul a două evenimente pe care le recomandăm călduros:

coperta De la Nadia_VictoriaBooksDvora Meyers vine în octombrie la The Power of Storytelling. Ea este autoarea cărții De la Nadia până azi. Apariția și dispariția zecelui perfect în gimnastică – prima carte din seria Victoria Books despre gimnastică.

Cartea Dvorei despre evoluția gimnasticii vine într-un moment prielnic – o dată cu aniversarea a 40 de ani de la prima notă de 10 din domeniul gimnasticii și cu începerea Jocurilor Olimpice de vară.

Cartea va fi disponibilă la începutul lunii august, iar în 13 octombrie vom lansa oficial cartea, în prezența autoarei newyorkeze pasionată de gimnastică.

Minunata Cheryl Strayed ajunge și ea anul acesta la The Power of Storytelling, ocazie cu care vom publica Brave Enough – o carte care ne va încuraja să mutăm munții necesari, o carte care ne va aduce zâmbetul pe față, o carte care va fi un bun cadou pentru cei la care ținem.

Charles Handy, primul gânditor de management căruia Thinkers 50 i-a acordat Lifetime Achievement Award, este așteptat la HR Innovation Conference, eveniment organizat de HR Club. Pregătim pentru venirea lui The Second Curve, cea mai recentă carte a sa despre viitorul organizațiilor.

E bine de știut că se pot achiziționa deja biletele pentru ediția din acest an a evenimentului The Power of Storytelling (de obicei se epuizează biletele cu o lună înainte), și se pot face rezervările pentru HR Innovation Conference.

mmcmpȘi încă ceva: Mai mult cu mai puțin, cartea fondatorului Zen Habits – Leo Babauta, este disponibilă din nou.

Regăsim aceeași informație de calitate despre cum să ne simplificăm viața, de data aceasta în seria Publica Pocket. Cartea ne arată cum să identificăm și să ne concentrăm pe ce este esențial în viața noastră – personală sau profesională, apoi să eliminăm tot ceea ce este în plus. Atât de simplu!

Profesori de încredere. Școlile finlandeze

mai umanCartea semnată de Steve Hilton împreună cu Scott Bade și Jason Bade – Mai uman. Crearea unei lumi în care oamenii se află pe primul loc avansează o multitudine de studii de caz din diverse arii de interes: politici de guvernare, învățământul, sănătatea, hrana consumată de oameni, creșterea copiilor, inegalitatea din societatea noastră, infrastructura verde sau cum ne raportăm la natură, spațiile personale și publice, sărăcia. Un must-read pentru oamenii de CSR și pentru cei care vor să influențeze în bine o comunitate.
Fragmentul de mai jos este extras din capitolul 2
– Școlile:

Calitatea educației ar fi mult mai ridicată în cazul în care controlul ei ar fi descentralizat cât mai mult posibil. Pentru a vedea cât de mult succes poate avea acest model, priviți nu mai departe de Finlanda, patria unuia dintre cele mai de succes – și descentralizate – sisteme de învățământ din lume.

Școlile sunt „democrații la scară redusă“, potrivit expertului finlandez în educație Pasi Sahlberg, singurele aspecte centralizate referindu‑se la cerințele profesionale pentru pregătirea profesorilor și la standardele referitoare la rezultatele procesului de învățare (nu metodele de predare sau rezultatele la teste). Profesorilor și directorilor de școală li se asigură o libertate de acțiune imensă în elaborarea propriilor programe școlare, pentru că își cunosc cel mai bine propriii elevi și condițiile locale.

Poate că în multe împrejurări ideologii ar fi îngrijorați de acordarea unei încrederi atât de mari furnizorilor de educație la nivel local. Oficialii finlandezi au rezolvat această dilemă prin numirea în funcții, de la bun început, a celor mai competenți oameni. Oamenii competenți nu au nevoie de dictate autoritare birocratice pentru a face ce trebuie, ei fac ce trebuie pentru că sunt responsabili și pentru că sunt competenți, iar Finlanda este o țară a profesorilor evident competenți. An de an, Finlanda atrage noi profesori dintre cei mai buni absolvenți. A preda în Finlanda este atât de competitiv, încât doar unul din zece aplicanți este acceptat pentru pregătire (există doar opt universități acreditate). Toți profesorii finlandezi trebuie să obțină o diplomă de master care include teoria pedagogiei și este bazată pe cercetare. Așteptarea este ca toți profesorii să învețe nu doar să predea, ci și să învețe – și să inoveze și să împărtășească ce descoperă – pentru restul carierelor lor. În Finlanda, profesoratul este o carieră profesională foarte respectată, asemănătoare cu cea de medic, avocat sau arhitect (un sondaj chiar a clasat profesoratul înaintea acestora trei, ca fiind „profesiunea de vis“).

A avea profesori buni nu doar că le permite ideologilor să aibă încredere în ei fără să‑și extenueze elevii cu teste; inexistența testelor este ceea ce îi atrage de la bun început pe cei mai buni profesori. Este „o cultură a încrederii reciproce“, a explicat Sahlberg. Deși urmărirea transparenței și responsabilității le asigură politicienilor și părinților mai multe informații, generează și suspiciune, o morală îndoielnică și un cinism profesional. Din acest motiv, înainte să intre la liceu, elevii finlandezi nu au nicio experiență în parcurgerea de teste cu miză ridicată, progresul fiind, în schimb, analizat în mod diferențiat de profesori în funcție de caracteristicile și abilitățile elevilor.

Așadar, ce se întâmplă când acorzi libertate unor profesori foarte calificați și respectați, fără teste standardizate care să‑i responsabilizeze? Obții un sistem de învățământ fantastic. Deși majoritatea educatorilor finlandezi cred că examenele PISA măsoară doar o mică parte din ce este important (unul dintre motivele pentru care preferă testele nestandardizate este acela că permit alocarea a mai mult timp subiectelor „periferice“, precum arta și muzica), țara obține scoruri din ce în ce mai bune la ele, adesea situându‑se pe primele două locuri la matematică, științe și citire de la începutul anilor 2000 încoace.

Cu toate acestea, elevii finlandezi de cincisprezece ani petrec mai puțin timp făcând teme (aproximativ 30 de minute zilnic) sau stând în clasă decât colegii lor din alte țări. Iar profesorii petrec, anual, cu aproximativ 500 de ore mai puțin în clasă decât omologii lor americani. Ei înțeleg că, atunci când calitatea este ridicată, iar circumstanțele corecte, mai puțină predare poate însemna mai multă învățare, întrucât, oricum, majoritatea elevilor pot absorbi mai mult într‑un format pasiv de curs. Trebuie să iasă și să exploreze, să investigheze și să discute cu colegii lor. (Practica standard în Finlanda este să trimiți copiii afară la fiecare 45 de minute, într‑o pauză nestructurată de 15 minute, unde se pot aerisi și pot practica socializarea și explorarea.) Poate acesta este motivul pentru care doar 10% dintre elevii finlandezi resimt anxietate când își fac tema la matematică acasă, față de peste jumătate din colegii lor francezi sau japonezi.

Dar ce fac profesorii cu timpul lor „liber“? Își elaborează și îmbunătățesc programa, se implică în susținerea socială a elevilor, colaborează cu părinții, lucrează cu alți profesori și colegi la diverse îmbunătățiri ale școlii și concep și implementează diferite evaluări pentru plan local. Și continuă să învețe cum pot preda mai bine. Nu uitați, profesorii finlandezi sunt și, prin formare, cercetători educaționali, așa că nu încetează niciodată să experimenteze și să învețe unii de la alții, ca să nu mai vorbim de faptul că urmăresc mereu alte țări și alte domenii pentru a vedea ce lucruri noi pot aduce și testa. Există un sentiment colectiv de colaborare și rivalitate amicală – fiecare vrea să facă o treabă mai bună și se mândresc știind că au ridicat nivelul sistemului.

[…]

mai uman1Steve Hilton a fost unul dintre principalii consilieri ai lui David Cameron până în 2012, când a plecat în State și a început să lucreze la manuscrisul Mai uman. Acum este profesor la Universitatea Stanford și e cofondator și CEO al Crowdpac – un start-up din Silicon Valley care activează în domeniul politic. Pe scurt despre carte, în videoclipul de mai jos: