O hiperbolă și jumătate

Allie Brosh a devenit foarte cunoscută prin blogul ei Hyperbole and a half. Posturile ei ilustrează povești care i s-au întâmplat – în copilărie sau mai recent; stilul ei de desenat voit rudimentar (folosește un program simplu – Paintbrush) adună râsete, dar umorul ei se distinge și din textele scrise:

Allie nu mai e activă pe blog din 2013, anul în care a lansat cartea O hiperbolă și jumătate. Cartea e un fel de stand-up comedy pe hârtie. E ușor de înțeles de ce Allie a devenit atât de iubită: cu toții putem să relaționăm și să râdem împreună cu ea.

Dar talentul lui Allie se remarcă în special când vorbește și desenează despre depresia prin care a trecut: i-a ajutat pe cei care trec prin momente grele să nu se simtă singuri, iar pe ceilalți să înțeleagă suferința celor diagnosticați cu depresie severă.

Cartea ei e preferata multora, câștigând multe distincții mari, dintre care să amintim New York Times bestseller, câștigătoare Goodreads Choice Award for Best Humor Book of the Year 2013, NPR Best Book of the Year 2013, A Library Journal Best Book of the Year – Memoir.

Bill Gates a ales-o ca recomandare de lectură în 2015: În timp ce lecturam O hiperbolă și jumătate, cred că am întrerupt-o de nenumărate ori pe soția mea, Melinda, pentru a-i citi pasajele care m-au făcut să râd în gura mare… În ciuda titlului cărții, istorisirile lui Allie sunt incredibil, și uneori brutal, de reale. Nu e o hiperbolă să spun că ador modul ei de a vedea și de a descrie situații cu spiritul de observație al unui om de știință, cu creativitatea unui artist și cu hazul unui comedian. 

Nu așa procedăm noi aici

După succesul cărții Aisbergul nostru se topește, autorii John Kotter și Holger Rathgeber, revin cu o altă fabulă care să ne ajute să înțelegem mai bine amenințările secolului XXI și cum putem să le transformăm în oportunități interesante pentru afacerile, guvernele, organizațiile noastre non-profit, și chiar pentru noi înșine.

Autorii: Povestea noastră poate provoca gândirea într-o gamă largă de domenii diferite: adaptarea la un mediu în schimbare, provocarea de a deveni mai mare odată cu complexitatea pe care o implică mărimea, lucrul în echipă chiar și între oameni din compartimente sau generații diferite, crearea unui mediu deschis la idei noi și inovatoare, a deveni o organizație de învățare continuă, a face față adversității, a învăța să conduci și a înțelege diferența dintre leadership și management – ca să numim doar câteva. […]

A fost odată ca niciodată… cel mai interesant clan de suricate. Ele trăiau în Kalahari, o fâșie de pământ fierbinte și uscat din partea de sud a continentului african. După ani de creștere constantă, seceta a redus drastic resursele clanului, iar atacurile mortale ale vulturilor s-au înmulțit. Pe măsură ce lucrurile se înrăutățesc, armonia clanului se destramă. Echipa de conducere se ceartă cu privire la posibilele soluții, iar sugestiile din partea lucrătorilor din prima linie primesc un răspuns demoralizant: „Nu așa procedăm noi aici!”.

Prin urmare, Nadia, o suricată inteligentă și aventuroasă, pleacă în căutarea unor idei noi, care să ajute clanul din care face parte și ea, aflat în dificultate. Descoperă un grup mult mai mic, care acționează foarte diferit, cu mult mai multă agilitate și muncă în echipă. Aceste suricate au dezvoltat soluții inovatoare pentru a găsi hrană și a scăpa de vulturi. Dar nu totul în acest mic clan este așa perfect cum pare la prima vedere. Poate Nadia să-și dea seama cum să găsească modalitatea în care să combine ce e mai bun în ambele lumi – un clan mare, disciplinat, bine administrat și un clan mic, informal, provocator – înainte de a fi prea târziu?

Cărți în pregătire la Publica 2017 (1)

Iată o parte dintre titlurile pe care le pregătim pentru publicarea în limba română – în prima jumătate a anului 2017: de la mult așteptata carte a lui Michael Lewis, The Undoing Project, despre colaborarea lui Kahneman cu Tversky – colaborare care a schimbat modul în care percepem lumea, la mai multe titluri de popularizare a descoperirilor recente din domeniul științelor, cărți de bune practici de business și biografii care inspiră; iată câteva exemple:

IANUARIE: Simon Sinek cu Together is better | Pre-suasion de Robert Cialdini | Invisible influence de Jonah Berger

FEBRUARIE: Poke the Box de Seth Godin | Work Rules de Laszlo Bock

MARTIE: Competing Against Luck de Clayton Christensen

APRILIE va fi luna în care așteptăm noua carte a lui Thomas Sedlacek, Stuff Matters – una dintre cărțile preferate de Bill Gates, biografia lui Murinho

MAI: I Contain Multitudes | Messy de Tim Harford | The Coaching Habit

IUNIE: Time Travel – noua carte a lui James Gleick | Will it Fly de Pat Flynn – o carte pe care antreprenorii o vor iubi | A field Guide to Lies de Daniel Levitin

În board-ul de pe Pinterest-ul editurii – În curând la Publica – actualizăm titlurile pe care le pregătim pentru apariție, precum și datele de apariție; nu sunt toate, am păstrat și câteva surprize :)!

Odată cu începutul de an inaugurăm pe site o nouă categorie care adună titluri care ne învață cum să fim productivi și eficienți.

De asemenea, anul acesta ne vom întâlni cu cel puțin 5 autori Publica în cadrul unor evenimente organizate la București; revenim pe parcurs cu detalii.

Să fie un an… mai bun decât ne așteptăm!

Curcubeul apare și dispare

Mama mea vine dintr-o lume dispărută, dintr-un loc și o eră care au apus de mult. Întotdeauna am considerat-o un musafir ajuns fără voie în lumea noastră; un emisar trimis de pe o stea îndepărtată, care s-a stins de mult.

Numele ei este Gloria Vanderbilt. Când eram mai tânăr, obișnuiam să țin secret numele mamei nu pentru că mi-ar fi fost rușine cu ea – nici gând de așa ceva –, ci pentru că îmi doream ca oamenii să ajungă să mă cunoască înainte să afle că eram fiul ei.

Vanderbilt era un nume cu o mare însemnătate și, din acest motiv, am fost mulțumit că nu l-am purtat și eu. Mie îmi place să fiu Cooper. Nu este la fel de împovărător și este puțin probabil să producă o pauză stânjenitoare după ce mă prezint. Trebuie să admitem: numele Vanderbilt are în spate o istorie, o moștenire. Chiar dacă nu cunoști toate detaliile extraordinarei povești de viață a mamei mele, numele său generează un întreg set de așteptări și de presupuneri legate de felul în care ar trebui să fie ca om.

Mama este mai celebră decât oricare altă persoană de pe planetă. Venirea ei pe lume a ținut prima pagină a ziarelor și, indiferent de lucrurile bune sau mai puțin bune care i s-au întâmplat de-a lungul timpului, a fost în centrul atenției opiniei publice fără încetare. Succesele și eșecurile ei au fost mereu în lumina reflectoarelor. În plus, a dus mai multe vieți: a fost actriță, artistă, designer și autoare de cărți; a clădit averi, le-a văzut ruinându-se și le-a reclădit. A trebuit să îndure un abuz, moartea părinților, decesul unui partener de viață, sinuciderea unui fiu și un număr infinit de traume și trădări care ar fi putut răpune un om fără o determinare de nezdruncinat.

Deși este o supraviețuitoare, mama nu are nimic din duritatea acestui cuvânt. Este cea mai puternică persoană pe care o cunosc, dar nicidecum una dură.  Nu și-a permis niciodată să-și formeze un scut protector. A ales să rămână vulnerabilă, deschisă către noi experiențe și posibilități și, din acest motiv, este cea mai vivace persoană din câte cunosc.

Mama are acum 92 de ani, dar nu și-a arătat vârsta niciodată și nu a simțit-o decât foarte rar. Oamenii spun des despre unele persoane ajunse la vârsta mamei: „Este verde ca un lăstar”, dar mama mea este chiar mai verde. Își vede trecutul în perspectivă. Lucrurile pe care le considera importante odată nu mai prezintă niciun fel de importanță acum. Ea își vede viața cu o claritate cu care eu abia acum încep să o văd pe a mea.

La începutul lui 2015, cu câteva săptămâni înainte de aniversarea de 91 de ani, mama a contractat o infecție respiratorie de care nu a mai putut scăpa și din cauza căreia s-a îmbolnăvit extrem de grav pentru prima dată în viață. Mie nu mi-a spus cât de rău se simțea. În timp ce mă îmbarcam într-un avion pentru o călătorie în străinătate unde aveam să filmez un reportaj, am sunat-o să-i spun că plec – evident, făceam acest lucru în ultimul moment, pentru că nu voiam să-i dau motive de îngrijorare. Când a răspuns la telefon, mi-am dat seama instantaneu că era ceva în neregulă cu ea. Respira sacadat și abia putea să vorbească.

Mi-ar plăcea să vă pot spune că mi-am anulat plecarea și că m-am dus într-un suflet la ea, dar nu a fost așa. La momentul respectiv, nu cred că mi-am imaginat cât de bolnavă putea fi; sau poate că mi-am imaginat, dar mi-am spus că nu era cazul să reacționez instinctual, pentru că aș fi creat numai neplăceri și am refuzat să mă mai gândesc la acel lucru. Trebuia să plec într-o delegație și membrii echipei mele erau deja în alte avioane, în zbor spre destinație. Era prea târziu ca să mă răzgândesc.

La scurt timp după plecarea mea, mama a fost dusă de urgență la spital, lucru pe care nu l-am aflat decât după ce am revenit în țară; la momentul respectiv, mama fusese deja externată.

Patru luni după aceea, a trebuit să se lupte cu astmul și cu o infecție respiratorie recurentă. Din când în când, simțea că nu se mai putea ține pe picioare. Faptul că nu mai avea aceeași mobilitate a fost dificil de îndurat pentru ea și multe zile nu s-a dat jos din pat. Câțiva dintre prietenii ei apropiați decedaseră de curând și din această cauză își conștientiza vârsta pentru prima dată.

„Mi-ar plăcea să mai trăiesc câțiva ani”, mi-a spus. „Mai sunt câteva lucruri pe care mi-ar plăcea să le duc la bun sfârșit și sunt foarte curioasă să văd cum va decurge totul. Oare ce ne rezervă viitorul?”

Pe măsură ce mama se apropia de aniversarea de 91 de ani, am început să meditez asupra relației noastre: cum a fost când eram copil și cum era în prezent. Am început să mă întreb cât de apropiați eram.

După ce au murit tata și fratele meu, nu ne-am mai avut decât unul pe celălalt și am încercat să depășim pierderea lor cu câtă demnitate am putut, fiecare în felul său. Tata a murit în 1978, când eu aveam 10 ani; cât despre Carter, fratele meu, acesta s-a sinucis în 1988, când aveam 21 de ani, așa că mama a rămas singura rudă apropiată pe care o mai am și singura persoană în viață care mi-a fost aproape în copilărie.

Eu și mama nu am avut niciodată ceea ce s-ar numi o relație bazată pe comunicare. Mama nu a fost genul de părinte la care să te duci pentru un sfat legat de școală sau de slujbă. Ea deține niște adevăruri despre viață pe care le-a descoperit cu greu, genul de adevăruri la care nu poți ajunge decât dacă duci o viață ca o poveste, plină de dragoste și de dezamăgire, de tragedii și de preamăriri, de visuri mărețe și de dureri crâncene de cap.

Cu toate acestea, când eram copil, mi se întâmpla foarte rar să vorbesc cu mama despre viața ei. Trecutul său era mereu învăluit în mister. Bunicii și părinții ei au murit înainte să mă nasc eu și nu știam foarte multe despre evenimentele tumultuoase petrecute în copilăria ei sau în anii de dinainte să-l cunoască pe tata, o perioadă care a creionat practic personalitatea omului care a devenit. După ce am mai crescut, mi-am dat seama că erau multe lucruri pe care nu le știam despre mama – experiențele prin care trecuse și lecțiile pe care le învățase, dar pe care nu le-a transmis mai departe. În multe cazuri, a fost și vina mea – pur și simplu nu am întrebat-o despre ele. Cât despre mama, nici ea nu știa multe lucruri despre mine. Când suntem tineri, pierdem timp prețios fiind rezervați sau simțindu-ne jenați față de părinții noștri, detestându-i sau dorindu-ne să fi fost cu totul altfel.

Acest lucru se schimbă când devenim adulți, dar tot ni se întâmplă des să nu valorificăm noile posibilități de a discuta și de a comunica cu părinții noștri și amânăm să discutăm cu ei despre subiectele tabu sau să le punem întrebări dificile. Ne gândim că o vom face într-o zi, dar viața merge înainte și, la un moment dat, devine prea târziu.

Nu am vrut să rămână ceva nespus între mine și mama, astfel că, la aniversarea sa de 91 de ani, am luat hotărârea de a porni o nouă conversație cu ea, o conversație despre ea. Nu doream să aflu detaliile vieții sale de zi cu zi, ci lucrurile care contau cu adevărat, experiențele ei de viață, pe care nu le știam sau pe care nu le înțelegeam pe deplin.

Am început această conversație pe e-mail și am continuat-o pe aproape toată durata anului următor. Mama nu folosea e-mailul de prea mult timp, astfel că primele ei mesaje nu aveau mai mult de două rânduri. Însă, pe măsură ce s-a obișnuit să tasteze, a început să-mi trimită mesaje foarte detaliate. După cum veți vedea în paginile care urmează, amintirile sale sunt foarte intime și dezvăluie amănunte pe care nu mi le-a spus niciodată față în față.

Am primit primul e-mail chiar de ziua ei.

M-am născut acum 91 de ani.
În timp ce scriu aceste rânduri, îmi vine în minte un răvaș primit de la mătușa Gertrude acum mulți ani, tot de ziua mea. „Gândește-te, astăzi împlinești fix 17 ani”, îmi spunea ea.
Ei bine, astăzi, când împlinesc fix 91 de ani, sunt mult mai înțeleaptă, dar, într-un fel, am tot 17 ani.
Care este răspunsul?
Care este secretul?
Există vreun secret?

Acel e-mail și cele trei întrebări scrise de mama au dat startul unei conversații care a ajuns să schimbe relația dintre noi și să ne aducă mai aproape unul de celălalt decât am fost vreodată.

Este tipul de conversație pe care cred că mulți părinți și-ar dori să o aibă cu copiii lor ajunși la vârsta maturității și care a transformat ultimul an în cea mai de preț perioadă a vieții mele. A pus la pământ zidurile de tăcere care existau între mine și mama și, în acest fel, am ajuns să o înțeleg atât pe ea, cât și pe mine, într-un fel în care nu mi-am imaginat vreodată că aș putea să o fac.

Acum știu că nu este niciodată prea târziu să schimbi relația pe care o ai cu o persoană importantă din viața ta: un părinte, un copil, un iubit, un prieten. Nu trebuie decât să vrei să fii sincer, să lași trecutul în urmă și să renunți la presupunerile și nemulțumirile pe care le ai.

Sper ca poveștile care urmează să vă încurajeze să analizați legăturile pe care le aveți cu ceilalți și, cine știe, poate să vă ajute să începeți un nou tip de conversație cu o persoană dragă.

În definitiv, dacă nu acum, atunci când?

Textul de mai sus este introducerea cărții Curcubeul apare și dispare și este semnat de Anderson Cooper. Copyright © Publica, 2016, pentru ediția în limba română. Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Credit foto copertă: Ben Baker